Conform recensământului efectuat în 2021, populația comunei Călărași se ridică la 3.285 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 3.553 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (95,1%), iar pentru 4,81% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,98%), iar pentru 4,81% nu se cunoaște apartenența confesională.
SĂRBĂTORI LOCALE
Sărbătorile de iarnă ocupă un loc cu totul deosebit. Ele încep în data de 24 decembrie cu Ajunul Crăciunului, se continuă cu Anul Nou și se încheie cu Bobotează la data de 7 ianuarie.
Colindele prilejuiesc o participare a multor oameni din sat, pe lângă copii mai practică acest obicei atât de frumos și flăcăii, fetele și oamenii însurați. Colindătorii sunt așteptați de gazde, lăsați să colinde și apoi poftiți în casă și ospătați cu produsele specifice acestei perioade.
Cu prilejul sărbătorii Anului Nou, copiii merg cu plugușorul sau cu sorcova marcând astfel trecerea dintre ani.
Dintre datinile și obiceiurile romanești ce însoțesc momentele de căpetenie din viață omului, nașterea, nunta și înmormântarea au constituit și continuă să aibă o însemnătate deosebită în aceste locuri.
În perioada de sarcină, în contextul vieții tradiționale, femeia era supusă la o serie de interdicții, în credință că astfel nu se vă putea pricinui vreun rău noului născut.
Când copilul era scăldat pentru prima oară, de pildă, în apă se puneau diverse lucruri în speranță că ele îl vor ajuta pe viitor pe micul nou născut.
Unul din momentele de căpetenie din viață omului este Căsătoria. Nunta țărănească a fost și rămâne o adevărată sărbătoare. În obiceiurile tradiționale de nuntă, încheierea căsătoriei era și este privită ca un cât care necesită obligatoriu în primul rând consimțământul părinților.
Vornicul are importantul rol de a dirija întreaga suită a nuntașilor. Nașii se bucură de o cinste deosebită deoarece ei sunt socotiți drept părinți spirituali ai tinerilor căsătoriți.
La ceremonialul funerar participă, de obicei un număr mare de oameni, uneori întreagă colectivitate a satului care prin prezența sa este alături și ia parte la durerea familiei îndoliate.
În timpul celor trei zile cât durează de la deces și până la înmormântare, acesta este plâns de către rude, prieteni și cunoscuți. Se păstrează obiceiul de a se merge la priveghi.
După oficierea slujbei religioase, sicriul este dus spre cimitir fiind transportat cu carul. După înmormântare, rudele defunctului invită pe cei prezenți să meargă la masă, adică la pomană.
Acestea sunt obiceiuri împământenite în toate satele componente ale comunei Călărași, că de altfel în majoritatea zonelor rurale ale tarii.
Puternic angrenat în universul românesc moldovenesc, satul Călărași are o viață culturală și principalul factor de menținere vie a conștiinței românului de întărire morală a oamenilor buni dintodeauna din aceste locuri.
Sărbătoarea nașterii Domnului – Crăciunul, este sărbătorită trei zile.
Se știe că primul Crăciun a fost sărbătorit în anul 354 la Roma, iar la Bizanț în 375. De acum sărbătoarea creștină închinată nașterii lui Isus începe să ia locul sărbătorilor anterioare, precreștine.
Zilele premergătoare acestei sărbători sunt intens folosite de săteni prin diferite pregătiri de la care nu lipsesc tăiatul porcului, coacerea cozonacilor, fierberea sarmalelor, bucate care nu lipsesc de pe masa nimănui.
Pentru cei mai mici împodobirea bradului și venirea lui Moș Crăciun, colindatul la fiecare casă constituie un prilej de mare bucurie. Colindele propriu-zise sporesc nuanță de culori a obiceiului.
Altă sărbătoare așteptată, bine păstrată, dar mai puțin festivă este Anul Nou, când cei mari se bucură de mese festive și asistări la liturghii. De Anul Nou fiecare gospodină coace renumitele gogoși, iar vinul gilgiie în pahare, iar sătenii și înaintașii lor își urează „La mulți ani”.
Cea mai mare sărbătoare a lumii creștine, Paștele sau Învierea Domnului este o zi de bucurie pentru tot omul, nu numai pentru biruință Domnului asupra morții, ci și pentru că dă fiecăruia certitudinea credinței, întemeiată pe adevăr.
Pregătirea sufleteasca pentru această mare sărbătoare slujba de Înviere, înconjuratul bisericii cu lumânarea aprinsă, înroșitul ouălor, tăiatul mielului sunt obiceiuri bine păstrate în timp.
La prinderea postului de Paști, un alt obicei este „Silitul” care se făcea pe culmile dealurilor, prin aprinderea grămezilor de paie. În zilele noastre se fac silitoare din cirpe muiate în petrol sau motorină, se invirt în jurul capului și se strigă anumite versuri satirice.
Nunta – este un eveniment important în viața oamenilor din sat. Unirea prin căsătorie a tinerilor este un ecou al chemării inimii. Săptămâna premergătoare nunții cunoaște o mare agitație, pregătirile de tot felul fiind în toi, căci nunta este socotită cel mai însemnat act social din viața omului de aceea la toate neamurile pământului în toate părțile lumii și-n toate veacurile, ziua nunții e cea mai măreață.
Plecarea tinerilor în armată – a constituit și constitue un prilej unic în viață fiecărui fecior prin organizarea unor mese festive. Aici se cânta cântece de cătănie, de dor și drag, de regret pentru locurile ce urmează a fi părăsite.
La înmormântare – obiceiurile sunt aceleași ca și-n satele din jur. Îndată ce se întâmpla decesul, clopotele bisericii anunță acesta. Rudele mortului se adună în jurul sicriului, unde ascultă cu lacrimi în ochi plângerile și bocetele membrilor familiei că și a rudelor și prietenilor.
Ca singură ființă a pamântului ce simte și știe că trăiește, omul e în același timp și unicul care știe că viața se încheie intotdeauna prin moarte. Intâlnim la locuitorii din satele comunei unele credințe și practici generate de moarte. Așa moartea e prevestită de „cucuveaua ce cânta în horn” de urletul prelung al câinilor, de căderea stelelor, de unele vise etc.
În același timp apar și practici ce urmăresc alungarea morții din jurul casei precum și acoperirea oglinzii, răsturnarea scaunelor, a blidelor, paharelor ca să rămână în urmă cioburi.
Nașterea
Până la mijlocul sec. XX-lea, femeile nășteau acasă cu moașe. Mai târziu s-au înființat maternități. Femeile născute nu aveau voie să treacă pragul porții decât după 4 săptămâni de la naștere pentru – că aducea ghinion. Cât de ciudat pare asta nu era numai o superstiție ci și o măsură de protecție pentru femeile nou născute, pentru că unii soți își duceau femeile la lucrul câmpului.
